„Ada, nevastă-mea, tot întârzia acasă, ajungea chiar și noaptea. Într-o seară am sunat la ea la birou și nu era. Am dat o fugă la ea serviciu, iar ce am aflat de la portar m-a marcat pe viață. A fost un șoc să descopăr asta chiar despre soția mea.” De necrezut ce făcea femeia și ce i s-a întâmplat când a ajuns acasă

Am iubit-o atât de mult pe Ada, încât nici nu mi-am dat seama cum și când i-am intrat sub papuc.

Probabil că și acum aș fi fost tot acolo, dar orgoliul meu de bărbat, asa subțiat cum devenise el, nu m-a lăsat să mă transform chiar într-o cârpă de șters pe jos. Mi-am salvat onoarea în ultima clipă!

—… De parcă tocmai s-a dat jos din jeep și m-a găsit pe mine în fața scării, cu mătura-n mână, nu alta!

— Chiar așa, tu! și la mine s-a uitat la fel alaltăieri, când ne-am întâlnit chiar aci, unde stăm noi acu’! „Bonjur, Ada”, îi zic. Ea, nimica! „Biata de tine, așa târziu vii de la lucru?”

Că era vreo șapte seara. Atunci se înfige în mine: „Ce te interesează pe dumneata programul meu? în loc să-ți spionezi vecinii, mai bine ți-ai vedea de fiul ăla al dumitale, care fură preșurile de la uși!” Auzi tu! S-a luat de…

Conversația asta se purta la ușa liftului. Normal că prezența mea a întrerupt-o brusc, fiindcă era vorba de nevasta mea. Le-aș fi ocolit pe cumetrele revoltate, dar nu era să urc patru etaje pe scări, doar ca să le cruț de un moment jenant.

— Aaa, domnu’ inginer, ce bine… Trebuie să vă vorbim!
— Bună seara, doamna Toma! Spuneți, despre ce e vorba?
— Soția dumneavoastră… începe ea.
— … Se poartă inadmisibil cu noi! îi ia madam Iancu, mai îndrăzneață, vorba din gură. Ce i-am făcut? Uitați, alaltăieri…
— Știu, doamnă, am auzit, îi răspund cât pot de calm. Vă rog să acceptați scuzele noastre și vă promit că am să discut cu Ada, îi spun și mă reped în sus, pe scări.

M-ar fi amuzat să-i spun adevărul, numai așa, ca s-o las paf. „Să vezi ce pățesc eu de la nevastă-mea, zi de zi! Ca să nu mai spun că, alaltăieri seară, a ajuns acasă la doișpe jumate, nu la șapte, cum zici dumneata. De la serviciu, mi-a spus, dar așa să fie?”

Până am ajuns sus, în apartament, m-am tot întrebat de ce alergase Ada acasă la șapte seara. Mi-am amintit atunci că mă sunase la birou, pe la cinci.

— Ce faci, pui? Muncești?
— Da, trag tare, ca să termin până la opt. E meci la nouă, vreau să-l văd. Ia zi, ce e?
— Ce să fie? Nimic, te-am sunat și eu așa, sunt în pauză de-o țigară…
— Tu când ajungi acasă?
— Oho, cred că apuci să vezi o repriză în liniște! Am enorm de lucru!

Mă întrebasem, după ce-am închis tele-fonul, ce era cu drăgălășenia asta din partea ei. Fiindcă nu mai era drăgălașă de mult Ada a mea.

Alintată și mofturoasă fusese ea încă de la început. Culmea, asta m-a și atras la ea: faptul că nu era ușor de cucerit. 0 jumătate de an îmi trebuise ca să devenim, din „eu” și „ea”, „noi doi”. De atunci, îi intrasem sub papuc, convins că situația e viceversa. De cinci ani, de când eram căsătoriți, mă obișnuisem să n-o contrazic, să-i dau ultimul cuvânt în toate cele, numai ca să n-o supăr.

Îmi ceruse să renunț la blugi, să trec la sacou și diplomat, ca să știe lumea că suntem un cuplu respectabil! Floare la ureche! Sâmbătă seara fără restaurant? Păi, pentru ce munceam? Că tot n-aveam copii.

— Bine că veni vorba, îi spuneam. Ce-ar fi să facem un copil? Nu crezi că e timpul?
— Dane, nu mă-nțelegi deloc. Eu îți cer să ne distrăm și noi un pic, că viața asta grea și monotonă mă doboară, și tu ce-mi răspunzi? Hai să ne-o facem și mai grea! știu că vrei un copil, și eu mi-l doresc la fel de mult. Dar, din clipa în care o să-l avem, s-a zis cu distracțiile! De aia vreau să profităm acum!
— și când crezi că o să fie clipa aia?
— La anul, îți promit!

Din acel „la anul” s-au făcut doi ani și marea clipă întârzia, firește, să se ivească. în schimb, Ada mă bătuse tenace la cap să cumpăr o Skoda. și uite-așa, în loc să-mi plimb copilul în cărucior, o plimbam pe nevastă-mea cu noua noastră mașină. 0 botezase Silver, fiindcă era argintie.

Eu o conduceam pe Silver, iar Ada mă conducea pe mine. Aș minți însă să spun că viața mea alături de ea nu era pasionantă. N-aveam timp să mă satur de nevastă-mea, căci era mereu alta, ba nebunatică, ba îmbufnată, ba alintată. Mă străduiam să-i să-i intru în voie, ca să fie topită după mine așa cum eram și eu după ea.

Ce strategie proastă adoptasem! Mi-am dat seama de asta abia când Ada a început să-mi arate o nouă fațetă a jucăușei sale personalități: cea de soție arțăgoasă. I-am găsit, normal, o scuză: se angajase recent ca secretară, la o firmă mixtă, și nu era un job comod: avea pe cap o droaie de documente și situații, iar când venea câte-o delegație de străini, lucru care se petrecea destul de des, se ocupa și de protocol.

Directorul o aprecia, asta se vedea din leafa ei frumușică, dar oboseala era oboseală, iar stresul te poate face din om, neom, îmi ziceam în chip de consolare, după câte-o ceartă iscată din nimic.

— Iubito, nu vrei să facem o nebunie mică?
— șșș, fii cuminte! Lasă-mă să dorm!
— Bine, da’ sunt cuminte de zece zile! N-o fi cam mult?
—Numai asta ai în cap? I-auzi, zece zile! îmi ții și evidența! Dacă nu-ți convine cum îmi fac datoria de nevastă, ia-ți alta!

Ce era să-i mai zic? 0 lăsam să doarmă. în rest, în ultima vreme, reproșurile și remarcile înțepate luau locul vorbelor dulci. Abia mai îndrăzneam să deschid gura în ocaziile, tot mai rare, când eram acasă amândoi în același timp. învățasem să aleg singur rufele și să le spăl la mașină. Cumpăram semipreparate de la supermarket și le pregăteam pentru amândoi, chiar dacă porția ei rămânea adesea neatinsă.

Ea, într-o duminică, am făcut curat în toată casa, să-i fac Adei o bucurie când avea să se trezească. Venise pe la zece jumate sâmbătă seara, frântă de oboseală. Asta i se vedea pe chip, slăbise de curgeau hainele de pe ea. Chiar în duminica aceea, am încercat să stau de vorbă cu ea.

— Ada, cât te mai hingheresc ăia de la firmă? Vor să te-mbolnăvești? Mâine mă duc să stau de vorbă cu directorul ăla al tău. Așa nu se mai poate!
— Stai locului cuminte, Dane! a izbucnit ea. Vrei să mă dea afară? îți prisosesc cumva cele trei mii de lei ale mele pe lună?

Ce-i drept, le simțeam chiar lipsa, de o lună încoace. Dar cum era să-i fac reproșuri că aruncă banii pe parfumuri și pantofi? Doar muncea pentru ei. Nicio clipă nu crezusem însă că Ada m-ar minți. și atunci? De ce nu-mi spusese că alaltăieri trecuse pe acasă pe la șapte?

Mi-am turnat o votcă mică și am așteptat-o să vină, s-o iau la întrebări. Pe la zece seara, a sunat telefonul. Dar nu era ea, ci socrul meu, care mi-a spus, disperat, că soției lui i se făcuse rău și chemaseră Salvarea.

— Aș vrea să veniți și voi, Dane, că tare sunt îngrijorat.
— Bine, tată-socrule! 0 anunț pe Ada și venim.

Am sunat la firmă, dar nu mi-a răspuns nimeni. Mobilul Adei era închis. înfuriat, m-am suit în mașină și-am gonit până acolo. Portarul m-a oprit, reticent, la intrare.

— Pe cine căutați?
— Pe Ada Mihăileanu, sunt soțul ei. E o urgență, trebuie să-i vorbesc!
— îmi pare rău, dar nu mai e nimeni în firmă. Doamna a plecat demult…
— și nu știți unde s-a dus?
— De unde să știu eu unde pleacă domnul director? Doar nu-mi dă mie raportu’!
— Nu mă interesează unde-a plecat directorul, omule! De soția mea te întreb!
— Au plecat împreună… a bolborosit portarul, realizând gafa făcută.

Unde s-o mai caut? Am renunțat și m-am dus singur la socri. Medicul își încheiase tocmai consultația.

— Fiți fără grijă, doamnă, nu e inima, e o colică biliară. V-am făcut un antispastic. Culcați-vă și luați tabletele astea!

Am răsuflat ușurat. Bine măcar că nu era ceva grav, căci pe biata soacră-mea o chinuia o cardiopatie ischemică.

— Unde e Ada? m-a întrebat ea, îngrijorată.
— La serviciu, nu s-a putut clinti de acolo. E o delegație străină…
— La ora asta?
— Așa e la firmele particulare, mamă-soacră, am liniștit-o eu. Nu mai mer-ge cu opt ore bătute-n cuie, ca pe vremuri.

Pe urmă, m-am dus acasă, ca un câine bătut. M-am trântit într-un fotoliu și am stat cu ochii pironiți pe perete, cu mintea goală.

Pe la unu, a venit. Frântă, ca de obicei.
— Unde-ai fost?
— La serviciu, unde să fiu?
— Minți!
— Ce face?
— M-ai auzit bine. Spune-mi doar unde ai fost, atât vreau de la tine.

M-a privit furioasă, pe urmă și-a aprins o țigară.

— Ada, n-are rost să-ți chinui mintea cu vreo explicație logică, i-am zis, obosit. Nu te stresa peste măsură, că te-mbolnăvești și-o să ai probleme cu domnul director!

Punct ochit, punct lovit!
— Directorul are un nume! îl cheamă Vlad și e bărbat adevărat, nu pămpălău, ca tine!
— Bine, Ada. Mai spune-mi doar un lucru: de ce-ai trecut pe furiș pe-acasă alaltăieri, la șapte seara?
— P-asta o știi de la mahalagioaica aia de madam Toma, nu-i așa? m-a întrebat ea.
— Nu contează decât să ne lămurim.
— Chiar vrei să-ți spun pe șleau?
— Chiar vreau!
— Am fost… să iau certificatul de căsătorie! Vreau să intentez divorț, e bine?
— și nu se putea să stăm de vorbă, civilizat?’
— Mi-era frică să nu-mi faci o scenă, să nu te opui! Prea ești împleticit în fustele mele. Mă sufoci cu dragostea asta a ta!

Știți la ce m-am gândit în momentul acela? Că e bine, dom’le, să ai câte-o vecină cu spirit de observație. Altfel, habar n-ai când și cum te-a părăsit nevasta!

admin